Iubirea la timpul prezent

     Şi a fost aşa frumos. A început când nu ne aşteptam şi la fel s-a şi terminat. Au fost zile când ne doream să petrecem cât mai mult timp împreună ,ne construiam visuri pentru când vom 'creşte mari' ,ne îndeplineam dorinţe şi schimbam iubire şi sentimente. Apoi ne certam ,ne pierdeam pentru puţin timp şi ajungeam să ţipăm de dor ,ne simţeam rătăciţi unul fără altul .Ne ţineam unul altuia sufletul în palme şi-l feream de tot ce era urât,era cald şi frumos. Era 'noi', era linişte şi gălăgie ,erau cuvinte dulci şi foarte dulci.
    Îmi dau seama că nu vreau să trec peste, şi nu pentru că nu aş avea puterea să închid acolo într-un colţ de suflet toate amintirile cu noi, ci pentru că nu vreau.Nu vreau să cred că totul a ajuns să devină doar atât-o amintire.
   Ştii, amintirile sunt frumoase până într-un punct -până când îţi dai seama că o amintire înseamnă lipsa acelui om, acelor clipe, acelor momente pe care nu le vei mai avea ... şi parcă nu mai sună prea frumos când spunem 'amintirile cu noi'. Cum aş putea spune că în inima mea s-a păstrat aminirea când eu ,clar, te voiam lângă mine, nu doar în amintire.
     Dar astea-s poveşti pe lângă ceea ce viaţa ne va mai pregăti.Nu vreau amintiri, vreau clipe eterne,vreau ceva să dureze, să nu fie la trecut nimic, ci doar la prezent. 
    Vreau să spun mereu 'Te iubesc!'', nu 'Te iubeam!''. Înţelegi ce vreau să spun?