Ce poţi învăţa în 365 de zile?

Înveţi să ai putere să dai cu pumnii în pereţi
şi tot tu să ţi-i reconstruieşti.

Înveţi să râzi, deşi lumea ţi se prăbuşeşte,
şi înveţi să plângi în linişte.

Înveţi să-ţi strigi durerile, deşi ştii că urli degeaba,
şi înveţi că durerile de multe ori nu se strigă cu voce tare.

Înveţi că poţi fi lângă ei şi totuşi să fii singur,
şi înveţi că până la urmă singurătatea ţi-e cel mai bun prieten.

Înveţi că la sfârşit de zi nimeni nu îţi va alina durerile,
şi că cel mai bine tu ţi le vei amorţi.

Înveţi că oamenii buni sunt puţini, deşi ai încă speranţa că-s destui,
şi mai înveţi că cei răi poartă deseori măşti de oameni buni.

Înveţi că eşti singur în bătaia puştii,
şi că cei care ar trebui să-ţi fie vestă antiglonţ tot ei au şi gloanţele.

Înveţi că nu poţi salva totul din jurul tău,
şi că mai bine e să nu mai salvezi pe nimeni.

Înveţi că iubirea nu e pentru totdeauna,
şi că prieteniile se păstrează cu greu.

Înveţi să te opreşti dintr-un maraton fără linie de finiş,
şi înveţi că e bine uneori să o iei pas cu pas.

Înveţi să-ţi pierzi speranţa de enşpe mii de ori,
şi tot de atâtea ori să ţi-o regăseşti.

Înveţi, fi-r-ar să fie, că totul se poate schimba într-un moment,
şi că nimeni nu te va ţine de mână atunci.

Înveţi că dezamăgirea e cea reală,
şi că speranţele pe care le tot doreşti vor ajunge curând dezamăgiri.

Înveţi să oftezi tot mai mult.

Să construieşti ziduri tot mai mari între tine şi ceilalţi.

Înveţi că nimeni nu mai are timp pentru tine.

Şi nici tu nu mai ai timp pentru ceilalţi.

Înveţi să greşeşti şi să admiţi că ai greşit.

Să ceri ajutor.

Înveţi că viaţa nu e dreaptă şi că e, de cele mai multe ori, dureroasă

Şi înveţi să mergi la pas cu ea şi să o înţelegi chiar şi aşa.