Cuvinte

   Am căutat cuvinte...
 Pe primul l-am găsit acum mult timp în urmă.Am gângurit cu greu ma-ma, dar nu l-am căutat niciodată pe ta-ta.
  Odată cu mama, am mai găsit iubirea şi pentru totdeauna.
Când amestecam silabe şi litere am reuşit să zic ia. Am alăturat cuvântului mama silaba ia şi aşa am găsit-o pe mamaia. Mamaia m-a ajutat să găsesc grija, dragostea, totul.
Din cauza defectului meu de vorbire n-am reuşit nici mai târziu să spun tata, deşi am încercat. Dar, am reuşit să spun tataie.  Am ştiut apoi că am găsit familia, căminul, părinţii. Am descifrat ce înseamnă soră şi am înţeles ca nu totul îmi aparţine.
     Când am crescut, ai mei, mi-au spus că va veni un timp în viaţă când voi găsi cuvinte care nu-mi vor plăcea. Mi-au spus să nu le pun la suflet, aşa cum făcusem până atunci.
Mi-am găsit prietenii şi joaca. Muzica a fost cuvântul care a dat un alt ton vieţii. Am alergat fără să-mi pese de nimic şi m-am jucat baba-oarba. Am căzut. Am aflat în acel moment ce înseamnă a cădea şi am găsit şi alte cuvinte triste...lacrimi, durere.  Am ştiut atunci că vor fi zile când voi cădea şi voi plânge. M-am ridicat, mi-am şters lacrimile şi am învăţat că mă pot folosi  şi de verbul a se ridica. 
    M-au căutat profesorii şi am găsit şcoala. Mi-au aruncat în faţă cărţile, caietele şi notele. Colegii au fost răi, aşa cred că am aflat ce-i răutatea. Mi s-au pus piedici şi doar aşa am învăţat ce înseamnă a ierta. La şcoală mi-am adus aminte de ce mi-au spus ai mei şi mi-am dat seama că am dat peste invidie, palme şi minciuni.
  Dar am crescut. Cu greu am realizat că mi-a luat mult timp să găsesc toate cuvintele. Secundele, minutele şi orele mi-au stat ca un ghimpe în spatele meu. Am găsit pe drum o altfel de iubire.  În acelaşi timp cu ea au venit dezamăgirea, dorul şi speranţa. Am găsit alte lacrimi, alte vise, alte dorinţe.
   Mi s-au spus Te iubesc-uri şi nu pe toate le-am simţit în suflet. Mi s-a spus şi Iartă-mă şi Mi-e dor de tine.
    Toate cuvintele pe care le-am găsit am început să le alătur altora. I le-am spus lui. Apoi le-am repetat. Pe unele le-am simţit până în măduva spinării, iar pe altele le-am înghiţit. Pe unele le-am regretat, iar pe altele mi-aş fi dorit să le mai spun. Uneori le-am spus cu glas şoptit,  alteori cu glas răstit. 
    Au fost persoane de la care am aşteptat cu atâta ardoare cuvintele lor.
  Iubitule, ai tăcut atât de mult încât mi-au sângerat timpanele de la atâta linişte. Aş fi vrut să-mi spui atât de multe cuvinte, dar niciodată nu mi le-ai spus. Nici măcar nu ai încercat să le spui. N-am simţit niciun fior, niciun glas. Nicio şoaptă de iubire, nici măcar de dor sau teamă. Cuvintele m-ar fi lovit, poate chiar mi-ar fi învineţit sufletul, însă tăcerea ta mi l-a sfărâmat.

   De mici învăţăm cuvinte. Şi atunci le spunem fără să ne pese de păreri. Dar creştem. Am învăţat să tăcem. Tac şi eu. Mai taci şi tu. Şi uite aşa...o epidemie de cuvinte nespuse e în jurul nostru. O epidemie de ''ce-ar fi fost dacă''.