marți, 6 noiembrie 2018

acum ochii nu mai ştiu să-l plângă

Îl reîntâlnisem la capătul dorului meu
după ce ani de-a rândul îl căutasem printre toţi străinii pe care-i întâlnisem.
Îl căutasem zi de zi cu rămăşiţele iubirii noastre în braţe, sperând că 
într-o zi le vom reîmpreuna - asemenea mâinilor noastre-.
Azi el nu mai era cum îl ştiam eu;
nu mai era cum mi-l închipuiam că va fi după ani în şir în care nu-l văzusem. 
Deşi sufletul meu încă îl dorea 
cu aceeaşi ardoare cu care doreşte oricine un curcubeu după o ploaie de vară,
lacrimile nu-l mai voiau.
După ce mă lăsase atunci plângând de dor, 
mă închipuiam acum plângând de fericire în momentul revederii, 
dar ochii nu mai ştiau să-l plângă. 
După ce plânseseră ani de-a rândul acum nu mai ştiau să plângă;
mi-l închipuiam deseori cum se va întoarce şi-mi va spune că-i suficientă lipsa,
iar eu dorindu-i prezenţa îi voi uita de-ndată absenţa.
Mi-l închipuiam că-mi va spune că sfârşitul nostru are nevoie de un început - absurd. 
Ştiam şi atunci, şi acum că sfârşitul nostru nu va avea acelaşi început.
Atunci aş fi plâns,
dar azi ochii mei nu mai ştiu să-l plângă.