ia-mă tu de mână

când te iei de mână cu singurătatea,
vei crede că
lumea-i mai frumoasă.
când te iei de mână cu o insomnie,
ajungi să crezi că visele îţi sunt reale.

când te iei de mână cu un dor,
vei crede că e bine că
încă simţi ceva.
când te iei de mână cu trecutul,
crezi că prezentul e o nălucă.

dar (cu greu) vei realiza că
singurătatea
nu-ţi va face lumea mai frumoasă,
ci din contră.
şi nici insomniile
nu-ţi vor adeveri visele.

îţi vei da seama că ţi-ai dori
să nu mai simţi ce-i dorul,
şi vei afla că trecutul
ţi-e cu adevărat năluca.

şi atunci vei urî
singurătatea
şi nu vei mai vrea
să te iei de mână cu ea.

Ce poţi învăţa în 365 de zile?

Înveţi să ai putere să dai cu pumnii în pereţi
şi tot tu să ţi-i reconstruieşti.

Înveţi să râzi, deşi lumea ţi se prăbuşeşte,
şi înveţi să plângi în linişte.

Înveţi să-ţi strigi durerile, deşi ştii că urli degeaba,
şi înveţi că durerile de multe ori nu se strigă cu voce tare.

Înveţi că poţi fi lângă ei şi totuşi să fii singur,
şi înveţi că până la urmă singurătatea ţi-e cel mai bun prieten.

Înveţi că la sfârşit de zi nimeni nu îţi va alina durerile,
şi că cel mai bine tu ţi le vei amorţi.

Înveţi că oamenii buni sunt puţini, deşi ai încă speranţa că-s destui,
şi mai înveţi că cei răi poartă deseori măşti de oameni buni.

Înveţi că eşti singur în bătaia puştii,
şi că cei care ar trebui să-ţi fie vestă antiglonţ tot ei au şi gloanţele.

Înveţi că nu poţi salva totul din jurul tău,
şi că mai bine e să nu mai salvezi pe nimeni.

Înveţi că iubirea nu e pentru totdeauna,
şi că prieteniile se păstrează cu greu.

Înveţi să te opreşti dintr-un maraton fără linie de finiş,
şi înveţi că e bine uneori să o iei pas cu pas.

Înveţi să-ţi pierzi speranţa de enşpe mii de ori,
şi tot de atâtea ori să ţi-o regăseşti.

Înveţi, fi-r-ar să fie, că totul se poate schimba într-un moment,
şi că nimeni nu te va ţine de mână atunci.

Înveţi că dezamăgirea e cea reală,
şi că speranţele pe care le tot doreşti vor ajunge curând dezamăgiri.

Înveţi să oftezi tot mai mult.

Să construieşti ziduri tot mai mari între tine şi ceilalţi.

Înveţi că nimeni nu mai are timp pentru tine.

Şi nici tu nu mai ai timp pentru ceilalţi.

Înveţi să greşeşti şi să admiţi că ai greşit.

Să ceri ajutor.

Înveţi că viaţa nu e dreaptă şi că e, de cele mai multe ori, dureroasă

Şi înveţi să mergi la pas cu ea şi să o înţelegi chiar şi aşa.

un oftat (prea) lung

c-un oftat am salutat viaţa

şi c-un altul ne vom lua la revedere.

c-un oftat ne-am găsit iubirea

şi c-un altul ne-am dăruit ei.

c-un oftat ne pierdem speranţele

şi cu-n altul ne punem visuri la miezul nopţii.

c-un oftat ne pierdem oamenii

şi c-un altul ni-i vedem pe-ai noştri venind pe lume.

c-un oftat ne salvăm când nu mai avem nimic de pierdut

şi c-un altul ne pierdem când nu mai e nimic de salvat.

c-un oftat îi ascultăm pe alţii

şi c-un altul ne auzim pe noi înşine.

c-un oftat ne-aducem aminte de cei de-acolo

şi c-un altul ne uităm pe noi de-aici.

suntem o suită de oftaturi, 

o durere dulce

din tâmplă

şi până-n călcâi.

pierdut-am

îmi pierd adesea raţiunea de a mai fi,

dragul de-a mai iubi.

îmi pierd adesea speranţa de-a mai spera,

gândul de-a mai uita.

îmi pierd adesea fericirea şi împăcarea

cu sine, şi cu ceilalţi.

îmi pierd adesea liniştea şi zbuciumul.

mi-am pierdut amintirea trecutului 

şi nu-mi regăsesc avântul spre viitor.

de cele mai multe ori uit să zâmbesc,

şi uit chiar să şi plâng.

îmi pierd lacrimile, nu le mai am pentru ce le plânge,

şi mi-am pierdut zâmbetele, nu le mai am pentru ce le zâmbi.

mi-am pierdut copilăria, căci nu mai sunt copil

mi-am pierdut inima, căci i-o dădusem lui.

mi-am pierdut dorul, e în lume undeva.

mi-am pierdut iubirea, fără ca măcar să fie a mea.

e o pierdere neîntreruptă,

care, 

într-un final al tuturor finalurilor,

se va pierde şi ea.

 

acum ochii nu mai ştiu să-l plângă

Îl reîntâlnisem la capătul dorului meu

după ce ani de-a rândul îl căutasem printre toţi străinii pe care-i întâlnisem.

Îl căutasem zi de zi cu rămăşiţele iubirii noastre în braţe, sperând că 

într-o zi le vom reîmpreuna - asemenea mâinilor noastre-.

Azi el nu mai era cum îl ştiam eu;

nu mai era cum mi-l închipuiam că va fi după ani în şir în care nu-l văzusem. 

Deşi sufletul meu încă îl dorea 

cu aceeaşi ardoare cu care doreşte oricine un curcubeu după o ploaie de vară,

lacrimile nu-l mai voiau.

După ce mă lăsase atunci plângând de dor, 

mă închipuiam acum plângând de fericire în momentul revederii, 

dar ochii nu mai ştiau să-l plângă. 

După ce plânseseră ani de-a rândul acum nu mai ştiau să plângă;

mi-l închipuiam deseori cum se va întoarce şi-mi va spune că-i suficientă lipsa,

iar eu dorindu-i prezenţa îi voi uita de-ndată absenţa.

Mi-l închipuiam că-mi va spune că sfârşitul nostru are nevoie de un început - absurd. 

Ştiam şi atunci, şi acum că sfârşitul nostru nu va avea acelaşi început.

Atunci aş fi plâns,

dar azi ochii mei nu mai ştiu să-l plângă.

Azi sunt recunoscătoare pentru...

     Acum că am terminat cu perioada celor trei ani la Litere - care deşi părea interminabilă, acum îmi dau seama că nici măcar nu ştiu când a trecut - îmi pot aduce aminte cu drag de anumite momente care m-au pus cu adevărat pe gânduri şi pe care aş vrea să le împart cu cei care încă mai şterg cu privirea din când în când blogul ăsta prăfuit. 

    Încep prin a vă pune o întrebare pe care am primit-o în anul trei, la un seminar de practica limbii germane - limbă cu totul şi cu totul... deosebită 😊: ''Care a fost cea mai fericită zi din viaţa voastră?''  O întrebare care poate părea chiar banală, puerilă sau, din contră, extrem de grea. Am spus atunci, o spun şi acum, cea mai fericită zi din viaţa mea a fost prima zi de şcoală, prima dată când am avut cele mai mari emoţii din toată viaţa mea. Mulţi vor spune că mi-am ales ''cea mai fericită zi'' cu neatenţie, fără să ştiu, poate, ce e fericirea. Susţin chiar şi azi că cea mai fericită zi din viaţa mea a fost prima zi de şcoală. Atunci nu ştiam câtă fericire îmi poate aduce o singură zi, dar azi o simt în fiecare clipă.

   Azi sunt recunoscătoare pentru că am avut şansa de a fi la şcoală. Am avut şansa pe care mulţi - poate prea mulţi - copii nu o au. Azi sunt recunoscătoare pentru simplul fapt că pot... citi. Câţi se uită în gol în faţa unei foi cu litere? Câţi n-au habar să desluşească ceea ce e în faţa lor? Câţi nu ştiu să scrie? Câţi? Mulţi. Avem resurse pentru orice altceva, dar nu şi pentru educaţie. 

Câte cărţi merită să fie citite? Destule. Câţi autori geniali au scris în lumea asta? Mulţi. Câte lucruri inedite putem afla doar prin citit? Multe. După principiul orice copil merită părinţi, dar nu orice părinte merită un copil... aşa şi orice om merită o ţară, dar nu orice ţară merită oameni. Pentru că nu ştim să-i educăm, să ne educăm! Avem bani pentru orice altceva, dar nu şi pentru educaţie. Azi sunt recunoscătoare pentru că pot citi, căci atât de frumoasă e arta literelor, a cuvintelor.

''Citiţi, băieţi, orice, numai citiţi'' ar spune azi Ion Heliade-Rădulescu (doar pentru cunoscători 😊)

P.S. Celor care încă îmi citesc blogul recomand cu căldură ''The reader'' sau cum ar spune românul ''Cititorul'' de Bernard Schlink. 

P.P.S. Are şi o superbă ecranizare cu Kate Winslet şi Ralph Fiennes.

Din durerea literelor (2)

'' Şi totuşi, simte că e ceva fals în toate încercările lui de a reconstitui gândurile şi intimitatea tatălui. Ceva care sună fals, penibil; chiar cuvântul acesta, ''tatăl'', e ceva echivoc, ceva nesincer. Sentimente pe care nu le-am cunoscut niciodată, pe care niciun modern nu le cunoaşte, care par atât de false, de exterioare. Sufletul tatălui... E factice* orice noţiune legată de tata. Pot spune bastonul tatei, pensia tatei, boala tatei, dar nu pot spune nimic abstract, nimic sufletesc despre el; nu pot spune ''remuşcarea tatei'' sau ''iubirea tatei'', gândirea lui, visurile lui.''
                                                                                (Mircea Eliade- Întoarcerea din Rai)

*factice-  artificial, nefiresc