Mi-am zis că acela ne era sfârşitul. Atunci când nu ne-am mai întâlnit, atunci când nu ne-am mai privit. 
    Mi-am zis că sfârşitul era atunci când sufletul ni se sfâşiase în părţi infinit de multe.
    Mi-am zis că totul se termină cu acel grăbit şi nerostit ''la revedere''. 
    Mi-am zis că e sfârşitul atunci când nu ne-am mai vorbit, când nici măcar nu ne-am mai căutat... 
    Mi-am zis că-i sfârşitul de un milion de ori şi tot de atâtea ori găseam un început. În tine. În noi. 
    Oare e scris ca fiecare început să aibă un sfârşit? Sau al nostru a avut ghinionul să se numere printre cele care-şi găsesc sfârşitul prea devreme?
    Mai au sens cuvintele la final, dacă n-au fost spuse la început? Părerile de rău mai sunt păreri de rău dacă n-au fost exclamate la momentul lor? Regretele îşi mai au rostul?  Lacrimile se mai numără? Se mai caută vinovaţi?
    Iubirea. Iubirea se mai caută?
    Oare sfârşitul este atunci când tăcerea îşi găseşte, într-un final, locul între doi oameni. 


    La noi, într-un final, e linişte.