O fotografie

   Sunt o simplă fotografie. Nu-s nici prea mare, dar nici prea mică. Pot strânge laolaltă chipuri, locuri, bătăi de inimă, amintiri.  Iubesc să aduc pe feţele oamenilor, din când în când, atunci când mă privesc, lacrimi...de bucurie, sau de tristeţe, după caz. Nu vorbesc, dar imaginea în sine spune totul. Sau nimic. Depinde de cine mă priveşte. 

    Sunt color, fundiţei roşii chiar eu i-am dat contur. La fel şi fustiţei. Pot fi chiar şi alb-negru. Aceiaşi oameni, aceleaşi chipuri, aceleaşi bătăi de inimă. Nu culorile dau pozei sentimente. Sunt pe lumea asta de ceva timp, şi vă pot spune cu toată sinceritatea acest lucru.
    N-am nici măcar miros, dar sunt sigură că prin bucle trecea adierea primăverii. Pot păstra, şi cu asta mă pot lăuda, timpul în loc. Sunt trecut şi prezent. Sunt ciudată. Pot trăi, chiar dacă oamenii îmi  mor. Dar sunt de ajutor, ei trăiesc prin mine, pentru alţii

    Sunt destul de în vârstă. Adunând cele patru vârste din poză, mai că mi-e ruşine să mi-o spun. Poate m-aţi judeca. Lucrurile vechi, de multe ori, sunt înlăturate, iar eu nu-mi doresc asta.

    Sunt cea mai norocoasă însă, trăiesc de patru generaţii. 

    Sunt mândră, voi fi iubită de generaţiile care vor urma, sper eu, cu aceeaşi intensitate.

    Sunt pentru totdeauna, pentru unii doar o fotografie, dar pentru alţii sunt totul.


-parţial ''Ludicul în literatura română ''