Ţi-aş spune

   Ţi-aş spune, dar n-am cuvinte.

  Dacă le-aş avea, ţi le-aş spune pe cele mai frumoase despre un simplu an. Dacă le-aş avea, ţi-aş spune despre oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit, despre sufletele pe care le-am descoperit ascunse după ditai arumura de nepătruns de oameni mari. Ţi-aş spune poveştile lor, care nu au fost de fiecare dată cu final fericit, unele nici măcar cu un început fericit. 

  Ţi-aş spune, poate, despre miile de feţe pe care le-am văzut în metroul bucureştean. Unele radiau de fericire, altele nici măcar nu surâdeau, iar altele erau acoperite de lacrimi, de deznădejde. Ţi-aş descrie oamenii care încă mai zâmbesc fără motiv, oamenii care îţi zâmbesc. Ţi-aş aminti că oamenii din metrou citesc orice. Cărţi bune, cu alte poveşti mai bune, poate, decât ale lor.

  Ţi-aş spune de băiatul din tren, acela cu cei mai frumoşi ochi. Sau de acela cu cel mai frumos glas.Ţi-aş povesti pe larg de oamenii buni, calzi, care nu sunt buni doar de Crăciun, ci sunt buni pentru că aşa sunt ei. 

   Dacă aş avea cuvinte, ţi-aş povesti de zilele pe care le vedeam a fi un sfârşit, şi tocmai ele mi-au fost început.

  Ţi-aş povesti despre prieteniile ce s-au creat din neant, chiar în momente neaşteptate, şi de prieteniile care au rămas chiar şi după atâta vreme. Ţi-aş spune, pe ici, pe colo, de toate sfaturile primite, de toate cuvintele cu un dram de încredere, iubire, căldură pe care le-am primit. Ţi-aş transcrie cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit spuse de un om. Dacă aş avea cuvinte, ţi-aş descrie prin ochii mei locurile pe care le-am văzut, acelea în care mă simţeam în al nouălea cer. 

   Ţi-aş spune, totuşi, şi de oamenii pe care i-am pierdut, despre prieteniile terminate, despre cuvintele amare, despre nopţile ce păreau că nu se mai termină şi despre promisiunile încălcate. Ţi-aş spune despre regrete, despre dureri, căci poate nu-s puţine.

   Ţi-aş aduce aminte de iubirile mele pe care le credeam pentru totdeauna, dar care s-au ascuns într-un  colţ al sufletului meu. Ţi-aş spune despre îmbrăţişările primite, pe care le simţeam a fi acasă, despre fericirea pe care am simţit-o în prima zi de primăvară. Despre răsăriturile şi apusurile văzute. Ţi-aş spune, poate, că încă îmi aduc aminte de cea mai bună cafea băută, de cele mai colorate flori primite, de cele mai frumoase melodii ascultate. Ţi-aş aminti de cele mai frumoase vise avute, de cele mai mari realizări, de cele mai dorite întâlniri.

   Ţi-aş spune că sunt mai bogată cu un an şi mai săracă tot cu acelaşi. Sunt tot ce am simţit, ce am iubit, ce am gândit. Căci, poate, într-un final, singurul final care există pe lumea asta, noi suntem tocmai tot ce am lăsat în urmă pentru noi, sau pentru alţii. 

Ce-i drept, mie nu-mi plac finalurile, dar ce bine că 2016 nu-i un final, ci doar începutul lui 2017.

    Ţi-aş mai spune multe, dar ce păcat, nu am cuvinte...