Câte amintiri păstrezi în suflet ?

   Amintirile rănesc şi ucid. Ele te strâng de gât în miezul nopţii şi te seacă de lacrimi dimineaţa. Îţi intră în ochi, le simţi prin vene şi îţi tremură în glas. Sunt rele şi egoiste. Vor să le ţii în braţe în fiecare moment şi de vei îndrăzni să te împotriveşti se vor întoarce mai puternice ca niciodată.
    Amintirile urlă şi ţipă. Le vei auzi mereu indiferent de oră, oricât de devreme sau de târziu va fi. Ele nu poartă ceas. Vor apărea în vise şi vei vrea să le retrăieşti. Nu poartă mănuşi şi nici măşti. Nu le pasă dacă vor lăsa urme după ce au înjunghiat suflete.Nu le pasă de consecinţe, de urmări. Nu le pasă dacă le vei recunoaşte şi le vei da în vileag planul.Te urmăresc pas cu pas, te simt şi te citesc, iar atunci când o rană ţi se va deschide vor avea grijă să-ţi arunce sare pe ea.
   Amintirile sunt mincinoase şi confuze.Te provoacă să le creezi (măcar atât să poţi să faci). Te arunci în gol fără să ştii unde vei ajunge şi în ale cui braţe vei cădea, dar ele îţi vor aduce aminte fiecare detaliu.Vei ajunge la un moment dat să-ţi doreşti să le dai altă formă, să le schimbi, să le faci mai bune, mai frumoase, dar ele, orgolioase, îţi vor da câteva palme să te trezeşti. Ele nu se mai schimbă niciodată !
  Amintirile sunt frumoase şi unice. Sunt singurele care te mai pot duce prin locuri de mult apuse, pe drumurile iubirilor de mult întunecate. Te vor lăsa să mângâi chipuri pe care nu le mai poţi simţi în prezent. Vei putea să ştergi lacrimi pe care nu le-ai putut şterge, vei putea iubi persoane pe care nu ai avut ocazia să le iubeşti. 
    Vei avea puterea să zâmbeşti când îţi vei aduce aminte cât de fericit erai atunci sau vei începe să-ţi ştergi lacrimile la gândul că nu mai eşti la fel de fericit?
    Amintirile se nasc...dar nu mai mor. Vor trăi în tine şi prin tine. Pe unele vei vrea să le omori chiar în momentul în care se vor naşte, fără nicio remuşcare. Pe altele le vei ţine cât mai aproape de inimă, pentru cât mai mult timp. Vor exista şi unele pe care nu vrei să le îmbraci în amintiri... pentru că ceea ce devine amintire nu va mai apărea niciodată gol şi pur în faţa ta. Unele îţi vor zâmbi, iar altele te vor ucide cu sânge rece. Cele mai multe se vor strânge într-un colţ şi vei uita de ele, se vor prăfui, se vor învechi. Cele mai frumoase amintiri sunt cele pe care încă nu ai apucat să le descoperi. Îţi vor face cu ochiul acum, diseară, maine. Îţi vor pune piedici chiar dacă plouă sau va fi soare.Vor avea chipul fetei cu ochii verzi sau chipul băiatului cu ochii căprui. Vor avea miros de portocală sau vor dansa pe melodia ta preferată. Multe te vor iubi, te vor îndrăgi şi te vor lăsa şi pe tine să le iubeşti, dar altele vor fi rele,meschine.
       Ai grijă ce amintiri îţi faci. Amintirile de azi vor fi amintirile care mâine te vor face să zâmbeşti sau să plângi, să iubeşti sau să urăşti, să le ţii de inimă sau să le omori.

În linişte

    Pe la începutul liceului mi-am luat cea mai dură lovitură. Nu ştiu când şi unde.M-am împiedicat de iubire şi mi-am zgâriat sufletul. Pe atunci nu mă durea. Era o durere prea dulce. Începusem să am o febră insuportabilă de tine. Nu am vrut să merg la niciun doctor, voiam să mă vindeci tu. Mi-ai bandajat un timp rănile deschise. Ştiam că suferim amândoi de aceeaşi boală. Eram doi bolnavi ce se plimbau pe holurile şcolii priviţi de ceilalţi sănătoşi cu o oarecare nepăsare.

   Am orbit în perioada aia. Nu vedeam mai departe de tine.Îmi plăcea să cred că şi ochii tăi doar pe mine mă privesc. Mi-ai şters lacrimile şi mi-ai ţinut în braţe ţipetele. Lângă tine eram o bolnavă fericită. Învăţam să trăiesc iubind. Eram bandajată din cap până în picioare. Aveai grijă în fiecare zi de sufletul meu şi eu de al tău. Nu cred că am reuşit niciodată să te vindec şi să te învăţ să iubeşti cu adevărat. 

   Într-un final ai plecat... Nu ai ştiut niciodată că nu eram pe deplin sănătoasă. N-am avut puterea atunci să-ţi spun că tu erai starea mea de bine şi puterea de a merge mai departe. N-am putut să strig după tine, să-ţi cer ajutor. Nu am înţeles de ce oamenii bolnavi pleacă de lângă cei bolnavi. Nu ar trebui să se ajute reciproc?

    Am alergat pe străzi străine şi ne-am împiedicat de iubiri uscate. Ne-am purtat unul pe altul în amintiri şi vise. Te-am strigat în fiecare seară când inima te căuta să-i spui cuvinte de leagăn. Lacrimile nu le-ai mai şters, mâinile mele au învăţat să facă asta singure. Ţipetele ce odată le ţineai în braţe acum au început să dispară. Le duc dorul uneori. Iubirea mea s-a dat cu capul de pereţii inimii tale până a obosit şi a încetat să mai lupte... Într-un final s-a oprit. Nu a vrut nicio clipă să se stingă, ci doar s-a oprit din a mai alerga.Rămăşiţele încă sunt acolo.

   Acum iubesc în linişte. Iubesc din priviri şi plâng în gând. Îmbrăţişez în vise şi sărut din amintiri.

 ''Ai încredere în mine''

 Oare poţi să-ţi arunci încrederea la întâmplare ?

     Erau cuvinte simple, curate, firave. Păreau abia descoperite, nu ca acelea uzate de toţi, care-şi pierd culoarea la un moment dat. Cum poţi aştepta un om doar ca să-i citeşti ce sufletul îi dictează? Ea chiar i le aştepta seară de seară. 

    Au început să vorbească ca doi străini. Nu se cunoşteau, sau mai bine spus, nu-şi cunoşteau sufletele. Voiau să le descopere pas cu pas. Nu aveau în gând să devină iubiţi şi nici nu doreau un flirt, ci doar să încerce să înţeleagă ce altul nu putea înţelege despre sine. Vorbeau de la lucruri banale la altele încărcate de emoţie, de lacrimi şi durere.

    Cum să ai încredere în cineva care nu ţi-a dovedit nimic, absolut nimic? A riscat. Ea mai mult.Sau amândoi? Ştii cum e, îţi arunci sufletul pe cea mai neîngrijită tavă, iar vina nu ştiu cui îi aparţine. E de vină cel care şi-l pune orbeşte pe tăvile ce-i apar în cale sau e vina aceluia care a avut 'nesimţirea' să-şi ofere tava murdară?

    ''De ce îţi oferi sufletul, Diana, dacă ţi s-a întâmplat să plângi după?'' Din naivitate, din prostie, cu gândul că poate oamenii nu sunt chiar atât de răi şi privesc încrederea ce li se oferă ca un dar, nu precum preşul de la uşă ce-l pot călca în picioare ori de câte ori vor şi au nevoie.
    "Atunci promit că voi încerca să nu te rănesc.'' Cum se întâmplă mereu ca tocmai promisiunile astea să fie încălcate? De ce se mai numesc promisiuni dacă nu se menţin? 
    De ce nu se numesc ''cuvinte fără niciun înţeles sincer care mâine-poimâine nu vor mai exista'' sau ''eu ţi le spun, dar tu nu mă crede.''

     Ai cumva încredere în colegul din spatele tău care ţi-a promis că îţi va şopti la examen?
Să nu mai ai! Se va face că nu te aude şi nu te vede când îi faci insistent cu ochiul. Ai încredere în prietenul tău care ţi-a promis că te va ridica în caz că vei aluneca şi-ţi vei pierde încrederea de sine, curajul şi optimismul? Să nu mai ai! Poate fi chiar el cel care te va trânti la pământ. Ai încredere în străinul care ţi-a zâmbit şi care ţi-a spus ''Pune-ţi cu încredere încrederea în mine''. Mai gândeşte-te. Oamenii sunt singurele animale care-ţi pot zâmbi în timp ce te ucid în gând. Încrederea în ei este, uneori, apă de ploaie dacă tu nu ai încredere în tine.
     Fă-ţi sufletul să aibă încredere când va iubi. Fă-ţi ochii să aiba încredere să privească înainte.
    Învaţă-ţi picioarele să aibă încredere că pot merge chiar dacă s-au împiedicat.
   Spune-ţi tie că poţi avea încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce

vrei să fii azi şi ceea ce vei vrea să fii mâine !