acum ochii nu mai ştiu să-l plângă

Îl reîntâlnisem la capătul dorului meu

după ce ani de-a rândul îl căutasem printre toţi străinii pe care-i întâlnisem.

Îl căutasem zi de zi cu rămăşiţele iubirii noastre în braţe, sperând că 

într-o zi le vom reîmpreuna - asemenea mâinilor noastre-.

Azi el nu mai era cum îl ştiam eu;

nu mai era cum mi-l închipuiam că va fi după ani în şir în care nu-l văzusem. 

Deşi sufletul meu încă îl dorea 

cu aceeaşi ardoare cu care doreşte oricine un curcubeu după o ploaie de vară,

lacrimile nu-l mai voiau.

După ce mă lăsase atunci plângând de dor, 

mă închipuiam acum plângând de fericire în momentul revederii, 

dar ochii nu mai ştiau să-l plângă. 

După ce plânseseră ani de-a rândul acum nu mai ştiau să plângă;

mi-l închipuiam deseori cum se va întoarce şi-mi va spune că-i suficientă lipsa,

iar eu dorindu-i prezenţa îi voi uita de-ndată absenţa.

Mi-l închipuiam că-mi va spune că sfârşitul nostru are nevoie de un început - absurd. 

Ştiam şi atunci, şi acum că sfârşitul nostru nu va avea acelaşi început.

Atunci aş fi plâns,

dar azi ochii mei nu mai ştiu să-l plângă.