Fără titlu, fără înţeles

   Iubirea noastră era poezie. Acum nu mai are nici ritm, nici rimă. Versurile sunt scurte şi seci, alcătuite doar din nişte vechi amintiri, iar strofele sunt puţine, încărcate de dor şi dezamăgire. Cât o scriam cu tine mai puneam semne de punctuaţie, acum mi-e frică să le pun. Fug de punct, şi rareori pun punct şi virgulă. Poate tu ai pus punct poeziei noastre, însă eu am lăsat-o neterminată, cu speranţa că o vom continua împreună.  

   Îmi spuneai să pun suflet, să râd şi să iubesc, doar aşa pot da viaţă poeziei noastre. Mi-ai spus să nu descriu trecutul şi să închid ochii când încep să scriu. M-am avântat prea tare în ideea de a-ţi face pe plac şi am uitat să-mi deschid ochii când tu deja plecai. Voiam prea mult să termin poezia alături de tine şi nu mi-am dat seama că tu preferai proza.

   În proză se minte. Poţi să fii ce personaj vrei tu, să te transformi în ce vrei tu şi poţi să minţi cât vrei tu. Sincer, nu-mi plac poveştile pe care le-ai scris de când ai renunţat la poezie.
Proza are personaje cu prea multe măşti, pe când, în poezia noastră, noi doi eram vocea propriului nostru suflet.