Noi şi alţii


Ne lăsăm pe mâine viaţa de parcă mâine am avea mai mult timp.
Sperăm la ziua de mâine mai mult decât ne punem speranţele chiar în cea de azi
Amânăm totul, de parcă cele mai bune momente apar doar mâine.
Şi dacă nu apar mâine? Dacă tot ce-i mai frumos pentru noi se întâmplă chiar acum?

Vorbim mult, de parcă toţi ar avea timp să ne asculte. De parcă le-ar păsa.
Dar vorbim, irosim cuvinte. În zadar. Pentru că ele nu costă nimic.
Căci dacă ar fi costat ceva, nu ştiu câţi le-ar mai fi folosit.
Dar ce bine că nu costă! Le irosim fără a avea vreo limită.

Ne certăm, adesea pentru nimic. Ne supărăm fără vreun motiv bine definit.
Rupem prietenii, relaţii. Chiar şi rudele ni le îndepărtăm.
Ne îndepărtăm, uităm cine suntem. Alergăm singuri, uitaţi şi uituci,
Crezând că avem timp să mai reparăm ceva. Crezând că avem timp să ne împăcăm.

Noi pierdem timp, iar alţii se roagă să mai aibă încă puţin.
Noi irosim cuvinte, iar alţii cu greu şi le găsesc.
Noi ne îndepărtăm, iar alţii caută apropiere.
Noi uităm, iar alţii vor motive să-şi amintească.
Noi irosim în zadar, iar alţii n-au ce strânge.
Noi avem cu cine ne certa, iar alţii n-au pe cine iubi.
Noi avem totul, iar alţii nu au nimic.
Suntem noi şi alţii.