În linişte

    Pe la începutul liceului mi-am luat cea mai dură lovitură. Nu ştiu când şi unde.M-am împiedicat de iubire şi mi-am zgâriat sufletul. Pe atunci nu mă durea. Era o durere prea dulce. Începusem să am o febră insuportabilă de tine. Nu am vrut să merg la niciun doctor, voiam să mă vindeci tu. Mi-ai bandajat un timp rănile deschise. Ştiam că suferim amândoi de aceeaşi boală. Eram doi bolnavi ce se plimbau pe holurile şcolii priviţi de ceilalţi sănătoşi cu o oarecare nepăsare.

   Am orbit în perioada aia. Nu vedeam mai departe de tine.Îmi plăcea să cred că şi ochii tăi doar pe mine mă privesc. Mi-ai şters lacrimile şi mi-ai ţinut în braţe ţipetele. Lângă tine eram o bolnavă fericită. Învăţam să trăiesc iubind. Eram bandajată din cap până în picioare. Aveai grijă în fiecare zi de sufletul meu şi eu de al tău. Nu cred că am reuşit niciodată să te vindec şi să te învăţ să iubeşti cu adevărat. 

   Într-un final ai plecat... Nu ai ştiut niciodată că nu eram pe deplin sănătoasă. N-am avut puterea atunci să-ţi spun că tu erai starea mea de bine şi puterea de a merge mai departe. N-am putut să strig după tine, să-ţi cer ajutor. Nu am înţeles de ce oamenii bolnavi pleacă de lângă cei bolnavi. Nu ar trebui să se ajute reciproc?

    Am alergat pe străzi străine şi ne-am împiedicat de iubiri uscate. Ne-am purtat unul pe altul în amintiri şi vise. Te-am strigat în fiecare seară când inima te căuta să-i spui cuvinte de leagăn. Lacrimile nu le-ai mai şters, mâinile mele au învăţat să facă asta singure. Ţipetele ce odată le ţineai în braţe acum au început să dispară. Le duc dorul uneori. Iubirea mea s-a dat cu capul de pereţii inimii tale până a obosit şi a încetat să mai lupte... Într-un final s-a oprit. Nu a vrut nicio clipă să se stingă, ci doar s-a oprit din a mai alerga.Rămăşiţele încă sunt acolo.

   Acum iubesc în linişte. Iubesc din priviri şi plâng în gând. Îmbrăţişez în vise şi sărut din amintiri.